Archive by Author
august 21, 2011

Viata la tropice

Velierul Phoenix si echipajul lui, Marius si Catalina Albu se afla in continuare in Brazilia. E drept ca nu am mai relatat nimic de mult timp despre noi. Constatasem cu tristete ca nici macar prieteni romani navigatori nu sunt interesati de povestile noastre, care nu sunt marinaresti. Ne-am zis ca nu merita efortul. Avem “ o mana” de prieteni si de oameni inimosi care se intereseaza de soarta noastra. Mai multi navigatori pe care i-am intalnit in peregrinarile noastre ne-au solicitat si ei vesti si amanunte despre expeditie. Vom relata pe scurt despre peregrinarile noastre. Am ajuns pentru a doua oara in orasul Florianopolis. Am tras la ponton la Iate Clube de Santa Catarina. Personalul de la club ne-a recunoscut si ne-au primit prieteneste. Am explicat ca vrem sa stam mai mult deoarece avem ceva reparatii de facut; ne-au oferit un loc la un ponton unde aveam apa si electricitate. Am mers in oras si am facut intrarea. Deoarece Brazilia este stat federativ, la intrarea in fiecare stat este obligatorie prezentarea la Capitania dos Portos si la Policia Federal. Orasul Florianopolis este capitala celui mai mic stat din sudul Braziliei, Santa Catarina. Influenta emigrantilor germani stabiliti aici la inceputul secolului douazeci este puternica. Florianopolis este considerat orasul cu cea mai buna calitate a vietii din intreaga tara; este pitoresc si cosmopolit. Cunoscand deja locurile am mers si am facut o aprovizionare de la piata situata in centrul orasului. Aici se gasesc produse din carne de porc: costita afumata, carnati, sunca, salamuri diverse. Produsele lactate sunt si ele variate si de buna calitate. In apropierea yacht-clubului se afla o imensa hala de legume si de fructe, un adevarat corn al abundentei.

Dupa cateva zile de acomodare am inceput munca la barca. Marius a desfacut patul dublu din babord si a examinat chila. O parte din lemnul de care sunt prinse varangile cu buloane a putrezit. Din acest motiv buloanele nu mai sunt prinse etans si apa patrunde fara restrictii in santina. Marina in care ne aflam nu ofera prea multe posibilitati. Nu sunt ateliere de reparat si nici multe magazine de unde sa poti cumpara piese si alte lucruri necesare pentru barci.

Marius a gasit in barca o bucata de stejar pe care o avea de rezerva. A cumparat silicon si saibe Grower. A inlocuit o parte din lemnul putred cu bucati de stejar. A injectat silicon pe sub varangi, si a adaugat saibe la buloane. Ritmul de munca nu a fost prea alert. Pentru orice fleac Marius trebuia sa mearga in oras ca sa cumpere cele necesare. Sambata si duminica magazinele sunt inchise. Conditiile de munca au fost dificile. Cabina era vraiste; reparatiile facute cu barca in apa sunt dificile. Dupa aproape o luna de munca si de confort redus Marius a reusit sa finalizeze reparatiile. Eram constienti ca este doar o improvizatie care sa ne ajute sa putem naviga mai departe. In perioada petrecuta in Florianopolis orasul se pregatea de carnaval. Pe un spatiu special amenajat numeroase care alegorice se aflau in stadiu de constructie. La sfarsitul ultimei saptamani a inceput carnavalul. Magazinele s-au inchis, turistii au invadat orasul. Prima zi a carnavalului a fost destinata distractiei barbatilor. Pe strazi puteau fi vazuti tineri imbracati in rochii foarte elegante, purtand peruci multicolore, ciorapi subtiri si pantofi cu toc. Unii erau foarte eleganti, altii erau haiosi chinuindu-se cu mersul pe tocuri. Toti s-au adunat in centrul orasului. Seara s-a incheiat cu focuri de artificii.

Am parasit orasul Florianopolis. Vom naviga spre nord de-a lungul coastei Braziliei si ne vom opri mai ales in ancoraje. Sunt cateva locuri recomandate de navigatori pe care intentionam sa le vedem. Prima oprire a fost la cincisprezece mile nord distanta de Florianopolis. Porto Belo este un orasel cu o puternica influenta germana. Orasul vechi arata ca o alta tara fata de Brazilia avand o arhitectura tipic europeana. Zona este cautata de amatorii de scufundari. Plajele sunt pitoresti dar destul de aglomerate. La sfarsit de saptamana barcile cu motor avand numerosi membri la bord, umplu ancorajele. Cu greu mai gasesti un loc. Petrecerile se tin lant; atmosfera este deosebit de relaxata.

Urmatorul obiectiv a fost insula Sao Francisco do Sul situata la 36 de mile nord fata de Porto Belo. Orasul Sao Francisco este considerat a fi a treia asezare ca vechime din Brazilia. Primii emigranti care s-au stabilit aici in secolul 17 proveneau din insulele Azore si din Portugalia. Timp de secole orasul a fost o baza de plecare pentru baleniere; azorenii au fost considerati cei mai buni vanatori de balene. Am ancorat in dreptul Muzeului Marii aflat in renovare. Orasul este inconjurat de dealuri inalte acoperite cu paduri. Atmosfera este patriarhala, casele sunt vechi dar bine intretinute, colorate in nuante pastelate. Strazile sunt inguste, pavate cu piatra. Am vizitat orasul si piata centrala acoperita.

  Am petrecut serile pe terasa unui restaurant amenajat intr-un mod original. Orasul si oamenii ne-au impresionat placut. Am parcurs alte patruzeci de mile si ne-am oprit la o alta insula: Ilha do Mel( insula de miere), situata in statul Parana. Este considerata o insula-paradis; este o rezervatie naturala unde se gasesc helestee, grote si plaje parasite. Pe insula nu sunt masini. Natura primitiva a transformat Ilha do Mel intr-un punct de atractie pentru iubitorii de camping. Din pacate nu am avut noroc de vreme buna. Ploaia ne-a impiedicat sa strabatem insula pe indelete; din acelasi motiv nu am putut sa fotografiem. Desi am asteptat inca doua zile vremea nu s-a imbunatatit si noi am plecat mai departe. Phoenix si echipajul navigheaza in continuare de-a lungul coastei braziliene.

aprilie 4, 2011

Sarbatori de iarna in Buenos Aires

Ultimele stiri: Marius si Catalina sunt in continuare in Florianopolis, Brazilia. Vor intra in santier si urmeaza sa inceapa reparatiile. Printre altele, Phoenix trebuie ridicata si etansat derivorul. Mai ramane sa se orienteze unde si cand.  Estimativ reparatiile trebuie sa dureze doua saptamani – dar tare imi e ca o sa dureze mai mult, caci brazilienii nu sunt faimosi pentru rapiditate, ci pentru femei frumoase :) Am vorbit pe data de 28.04.2011 cu ei si pareau bine dispusi si hotarati sa nu renunte!!   Pentru cei care doresc sa ii ajute in orice fel, va rugam sa contactati administratorul acestui site. Date de contact:  Dr. Dipl. Ing. Claudia Szabo, Secretar Explorer Club Romania. Email: claudias [at] comp.nus.edu.sg  (inlocuiti [at] cu @ si eliminati spatiile) Daca doriti sa le trimiteti mesaje de incurajare direct, adresa de e-mail a lui Marius este: marioalbu [at] yahoo.com Echipajul Phoenix, Marius si Catalina Albu, insositi de prietenul uruguayan Fernando Martins, au ajuns miercuri 15 decembrie 2010 in Buenos Aires in Yacht Club Argentino. Am fost ajutati de un lucrator al marinei ca sa ne legam la pontonul pentru oaspeti. In mare graba ne-am imbracat toti trei cu haine de oras. Am luat actele barcii si am pornit la drum. Ne-am oprit intai la biroul marinei unde ne-am inregistrat. Yacht Club Argentino este cel mai vechi club de yachting din tara. A fost fondat in anul 1882 iar prima regata s-a desfasurat in anul 1886. Ambarcatiunile  care viziteaza acest club beneficiaza de o saptamana de gratuitate in semn de curtoazie. Facilitatile sunt foarte bune. Locatia este favorabila celor care vor sa viziteze capitala. Se poate ajunge in centrul orasului in douazeci de minute de mers pe jos. Clubul are si o traditie puternica in ceea ce priveste cursurile de navigatie cu vele. La momentul in care am ajuns noi acolo se pregatea cel mai puternic concurs de velisti din America de Sud,” Argentina Open”.

Pentru formalitatile de intrare am facut primul drum la Serviciul Imigrari. De acolo am luat un taxi si ne-am indreptat spre Vama aflata in capatul portului comercial. Cu toate hartiile ne-am deplasat apoi la Prefectura Naval unde odiseea formalitatilor pentru intrare s-au incheiat cu succes. I-am multumit lui Fernando pentru ajutorul substantial pe care ni l-a acordat. Am incheiat seara la restaurantul clubului. Am fost invitati de un prieten al lui Fernando. Sergio Perretta este argentinian si are o firma de reparatii pentru barci. Intre Fernando si Sergio a avut loc procesul de predare-primire al echipajului de pe Phoenix. Suntem norocosi sa cunoastem astfel de oameni. Seara a fost foarte reusita, meniul consistent si vinul de calitate. A doua zi (16.12) am facut prima plimbare de recunoastere in Buenos Aires. Orasul Buenos Aires a fost fondat in anul 1536 de catre Pedro de Mendoza. De-a lungul secolelor orasul s-a extins pe malul fluviului La Plata. Actualmente metropola gazduieste mai mult de o treime din populatia tarii adica treisprezece milioane de oameni. Locuitorii sunt distribuiti in cele patruzeci si sapte de cartiere.

  Pentru inceput am descins pe Calle Florida care este aleea pietonala, caracteristica tuturor capitalelor din America de Sud. Dintre numeroasele centre comerciale care imbie cu marfuri de calitate Fernando ne-a indrumat spre Galerias Pacifico. Elegantul mall, ridicat in anii 1890, atrage in primul rand atentia prin cei patru sute cincizeci de metri patrati de fresce care acopera cupola. Frescele reprezinta efortul colectiv al unei suite de artisti plastici mexicani si argentinieni si sunt cu adevarat de exceptie.

La parterul acestei galerii am gustat prima inghetata delicioasa care a deschis o lunga serie de astfel de bunatati. Adusa de imigrantii italieni, inghetata argentiniana este considerata a fi una dintre cele mai bune din lume. La ora 14 ne intoarcem la barca. Fernando isi face bagajele; se va intoarce in Montevideo. Il conducem la ferry. Ne luam un calduros ramas bun. Este un prieten de nadejde care ne-a ajutat foarte mult. Vineri (17.12) dupa o scurta incursiune prin oras pentru aprovizionare ne-am intors la barca. Am spalat barca, rufele, am umplut tancul cu apa. Sambata (18.12) vremea mohorata ne-a permis munca de birou. Marius a selectat poze, eu am scris articolul pentru Jurnalul National. Duminica (19.12) vremea buna ne-a scos pe strazi. Vizitam un prim obiectiv turistic: targul de duminica din San Telmo. Pe o strada ce se intinde pe cativa kilometri numerosi artisti plastici, artizani, comercianti de tot felul isi expun pe tarabe lucrarile si produsele muncii. Dansatori, mimi, muzicanti creeaza o atmosfera boema, specifica acestui cartier. Turistii sunt de pretutindeni, fiecare cauta sa cumpere un obiect de arta sau un suvenir.

  Dansatorii de tangou ofera spectacole pe strada pietruita. A beneficiat si Marius de o scurta lectie de dans cu o partenera foarte draguta.

  De la San Telmo ne-am indreptat spre Casa Rosada, palatul prezidential al Argentinei. Avand fatada indreptata spre Plaza 25 Mayo, palatul are un balcon care a devenit celebru. Din acel balcon presedintele Juan Peron si sotia acestuia, Evita, adresau multimii discursuri convingatoare. Am vizitat palatul insotiti de un ghid, am facut poza la balcon.

Ne-am intors la barca obositi si deshidratati. Dupa lasarea serii am iesit din nou la plimbare pe racoare. Din fata marinei porneste o strada larga, plina de verdeata. Pe trotuar sunt numeroase chioscuri unde se servesc sendvisuri cu carne si carnati la gratar. Am ales si noi un chiosc unde era multa lume si am comandat cate un sendvis cu carne de vita. A fost bun si foarte consistent. De la un chiosc alaturat am luat doua beri si apoi ne-am continuat plimbarea. Ne-am oprit intr-o piata unde pe un ring de dans improvizat se desfasoara un adevarat spectacol. Pe o muzica diversa, de la genul gaucho pana la tangou si rock, perechi de varste diferite isi consuma energia si talentul. Argentinienii stiu sa se distreze, sa se bucure de viata. Ne-am intors la barca plini de impresii placute. Saptamana care a urmat a fost una de asteptare. Luni (20.12) am fost la biroul marinei si am discutat posibilitatea intarii in santier. Phoenix are nevoie de reparatii. De la marina am primit asigurari ca lucrurile se vor aranja dar ca trebuie sa asteptam. Sergio ne-a acordat si el sprijin si a discutat direct in Consiliul Director al clubului. Yacht Club Argentino are o filiala situata la cateva mile distanta de sediul din Buenos Aires. Aceasta filiala se afla pe un canal al fluviului La Plata, in San Fernando. In zilele care au urmat am alternat vizitele in oras cu mici reparatii la barca. Vineri (24.12) in ajun de Craciun am facut cumparaturi de la un supermarket de unde am luat carne, zarzavaturi si alte bunatati. La ora 13 primim aviz favorabil de la YCA San Fernando. Intr-un sfert de ora ne dezlegam de la ponton si parasim marina. Profit de drumul pe care il avem de parcurs si pergatesc o salata Beouf. In apropiere de marina San Fernando chem in canal 71 si solicit permisiunea de a intra. Suntem asteptati la pontonul de primire si suntem ajutati sa ne legam. Este un loc provizoriu, abia a doua

zi vom fi repartizati la un alt ponton. Ne inregistram la oficiu si facem o plimbare prin marina. YCA San Fernando beneficiaza de o buna amplasare si de un spatiu adecvat. Intr-un adevarat parc dendrologic  cu specii diverse de arbori sunt amplasate birourile, doua restaurante, diverse facilitati pentru membrii clubului: piscina, dusuri si multe anexe. Santierul are un spatiu amplu pentru ridicarea barcilor, doua travelifturi, ateliere pentru diverse reparatii. Securitatea este maxima. Intrarea automobilelor si a persoanelor este strict supravegheata. Nici musca nu trece fara legitimatie de membru. In ziua de Craciun am fost mutati la un alt ponton. Phoenix sta la umbra copacilor. Sunt 33 de grade in barca, greu de suportat. Duminica (26.12) am iesit in recunoastere. San Fernando este o suburbie a capitalei Buenos Aires, la patruzeci de minute de mers cu trenul. Oraselul se intinde mai mult pe orizontala. Case cochete se desfasoara de-a lungul strazilor marginite de copaci. E o atmosfera placuta, patriarhala. Toata lumea saluta pe toata lumea, toti isi fac urari de sarbatori. Pentru noi este al doilea Craciun petrecut undeva “in praznic” de cand am inceput proiectul. Luni (27.12) suntem mutati in santier. Ne legam cu prova la un dig inalt. Vom sta cu barca in apa dar avem acces la dotarile santierului. Din oras am cumparat un stecher ca sa ne legam a sursa de curent si un ventilator pentru o viata mai buna. Am solicitat un mecanic. A sosit prompt si a facut o analiza a motorului. Primul diagnostic a fost: functionarea defectuasa a injectoarelor si a pompei de motorina. Marti( 28.12) atat injectoarele cat si pompa au fost scoase si duse la verificat. Joi (30.12) au venit doi mecanici care au verificat compresia pe pistoane. Vine mecanicul sef care ii explica lui Marius care e baiul. Sistemul de evacuare al gazelor si al apei nu este eficient si din acest motiv motorul nu functioneaza la parametri. Solutia este sa dea jos chiulasa si sa verifice valvele. Operatiunea se desfasoara in urmatoarele doua ore. Motorul nostru a fost impartit frateste: o parte la mecanici si o parte la noi in barca. Marius incepe lucrul la cabina. Vrea sa o extinda ca sa ne protejeze mai bine de intemperii.

Vineri (31.12) pregatesc sarmale. Am cumparat din Las Palmas un borcan cu varza murata “fabricata in Romania”. Profit de vreme si spal si ceva rufe ca sa nu-mi ies din mana. Seara am facut un gratar cu carne de vita. Am intrat in noul an cu traditionalul pahar de sampanie baut in cockpit. Peste tot in jur se desfasura un spectacol de lumina de la jocurile de artificii. Am intrat in 2011. Incepand cu 2 ianuarie, timp de o luna si jumatate am muncit in santier. Marius a efectuat majoritatea operatiunilor; eu l-am ajutat in functie de pricepere si indemanare. Extinderea cabinei a fost un succes. Lucrul cu fibra de sticla la temperaturi de 30 de grade nu a fost placut dar a meritat. Sfatuit de mecanic, Marius a schimbat sistemul de evacuare de la motor. Repararea motorului a durat mai mult decat am fi dorit. In Argentina este vara si multi pleaca in “vacaciones”. Pentru o mai mare siguranta Marius a fixat paieurile in holsuruburi si a asigurat lucrurile de pe punte. Am facut o verificare a cambuzei si am inventariat alimentele. Au fost nenumarate mici reparatii si imbunatatiri care sa ne ajute sa navigam in siguranta spre Tara de Foc. Vineri (11.02) mergem la Prefectura naval si facem iesirea. Sambata(12.02) facem o ultima aprovizionare. Ne dezlegam de la pontonul din santier si mergem la pontonul pentru motorina. Este sfarsit de saptamana si numeroase barci cu motor asteapta sa alimenteze pentru a face o escapada pe canalele fluviului La Plata. Dupa ce luam motorina ne intoarcem la locul nostru. Marius aranjeaza si spala puntea, eu fac ordine in barca. Facem un dus si pornim motorul. Suntem gata de plecare. Am stat in santier patruzeci si opt de zile. Consideram ca suntem pregatiti sa navigam spre sud. Singura problema este timpul inaintat. De la jumatatea lunii februarie in Patagonia incepe deja toamna. Noi suntem inca departe. Duminica si luni (13-14.02) am navigat pe fluviul La Plata. Vantul si-a facut de cap, a batut din toate directiile mai putin directia cea buna cu o intensitate care a juns pana la 30-35 de noduri. Abia dupa-amiaza incepe un vant din directia nord-est, cadou de ziua indragostitilor. Marti (15.02) avem parte de o zi placuta de navigatie. Oceanul este linistit, vantul este din sector N-E la 10-15 noduri. Ne intrebam de cate zile placute de navigatie vom mai avea parte. Dupa-amiaza vantul s-a intarit. Bate cu 18-20 de noduri din sector N-W. La ora 21 ajungem in dreptul orasului Mar del Plata, la 15 mile distanta. Este cea mai importanta statiune de litoral a Argentinei. Pe masura ce coboram, temperatura scade considerabil. In timpul carturilor de noapte ne echipam serios: polar si gore.

Miercuri (16.02) vantul s-a mentinut in directie si tarie; bate din sector nord-vest la 16-18 noduri. Cerul este senin. La ora 15 chem in radio in canal 16 un vas de pasageri care trece in directia nord la doua mile in tribord. Solicit o prognoza meteo si primesc cu multa amabilitate predictiile meteo pe trei zile. Inca doua zile vom avea vant bun. Suntem optimisti. Poate reusim sa ajungem la Puerto Madrin unde ne putem adaposti. La ora 17 vantul se intareste la 20-22 de noduri. Marius da randa jos si deroleaza focul mic. La noapte ne asteptam la un vant de 35 de noduri din sector nord-est. In timp ce aranja randa pe ghiu, tragand de o margine a ei, Marius aude un parait. Mai trage o data si aude cum materialul se rupe. Randa s-a rupt pe distanta de un metru. Este aceeasi portiune care a fost reparata in Rio de Janeiro. Marius spune :”parca mi s-a rupt sufletul”. A mai testat si alte portiuni . Randa se rupe de parca ar fi putreda sau, mai bine zis, coapta la soare.

 

A ezitat pana sa imi dea vestea cea proasta. Pentru cateva ore am fost nauci. Am renuntat si la mancare, nu ne ardea de nimic. Analizand situatia am inteles ca nu avem ce sa cautam in Tara de Foc fara vele bune. Este frustrant. Ne-a luat doi ani ca sa pregatim proiectul; de aproape doi ani navigam, ne chinuim prin santiere si cand mai avem putin pana sa finalizam trebuie sa renuntam. De fapt suntem nevoiti sa amanam proiectul. Pozitia pana la care am ajuns este: 39 grade, 41 minute, 620 secunde sud si 058 grade, 22 minute, 597 secunde vest. Din Romania pana aici am parcurs 16 043 de mile. Mai aveam de parcurs 800 de mile. Suntem aproape si totusi, atat de departe. Din acest moment am inceput sa facem alte planuri. Prima masura este sa ne intoarcem si sa intram la Mar del Plata. Nu este chiar simplu deoarece avem vantul din fata si fara randa nu putem inainta in volte. Stam la capa si asteptam schimbarea vantului. Asa cum spune si Marius: “este o situatie stupida”. Abia joi (17.02) vantul s-a mai domolit. Pornim spre nord cu motorul. Vineri (18.02) la ora 7.00 ajungem in dreptul intrarii in marina Yacht Club Mar del Plata. Ne-am legat la un buoy si am asteptat. Seara la ora 18 am intrat in marina si ne-am legat la pontonul pentru oaspeti. Am stat in Mar del Plata pana joi (24.02). In acest interval de timp am dat randa la reparat si am facut intrarea. Marius a verificat motorul si a constatat fara placere ca are un consum mare de ulei. Nu avem parte de bucurii. La doua zile dupa noi a intrat in marina un velier francez, barca de  aluminiu. La bord era o familie: mama, tatal si fiul. Erau echipati de vreme proasta. Se intorceau din Puerto Madrin in incercarea de a ajunge la Ushuaia. Au plecat in ianuarie spre Tara de Foc dar vremea proasta i-a impiedicat sa ajunga prea departe. Ne-au spus ca era tarziu si pentru ei. Am mai aflat ca un velier polonez a naufragiat in Insula Statelor. Din echipajul de sapte barbati doi au murit. Incercam sa ne consolam; macar nu suntem singurii intorsi din drum. Am conturat un plan pentru perioada urmatoare. Vom face iesirea din Argentina si vom naviga spre Uruguay. In doua sapatamani expira viza pentru Argentina. Vom naviga incet spre Brazilia unde avem prieteni. Mai avem de rezolvat problema financiara. Reparatiile ne-au consumat rezervele. Se pune problema sa facem o randa noua care costa cel putin o mie de euro. Avem nevoie de bani si pentru a supravietui pe perioada urmatoare. Vom sta mai mult in ancoraje, vom incerca sa gasim solutii. Cativa prieteni navigatori din Romania, printre care: Ioan Cobzarenco si Sorin Drugan, s-au mobilizat si incearca sa stranga bani ca sa facem o randa noua. Le multumim. Orice ajutor este salutar. Asemeni echipajului Sperantei, asteptam si noi un Martin Stricland care sa ne scoata din nevoi si sa ne dea un nou impuls. In mod cert nu vom renunta la proiect. Expeditia” Cu Toate Panzele sus pe Urmele Sperantei” se amana.

martie 28, 2011

Ghinion pe mare

Marius si Catalina sunt deocamdata blocati in Buenos Aires, de pe data de 20 Februarie 2011. S-au oprit in Mar del Plata, la 300 de mile de Buenos Aires, cand mai aveau 800 de mile pana in Tara de Foc. Li s-a rupt randa, iar acest lucru inseamna ca nu vor putea ajunge in aceasta vara in Tara de Foc, pentru ca vremea devine neprielnica.   Vom updata acest site de cum avem mai multe informatii.

februarie 13, 2011

Tei infloriti in Montevideo

 

  Echipajul velierului Phoenix se pregateste de plecare. Luni (6.12) dimineata la ora 4.30 ridicam ancora si parasim Rio Grande. Avem de parcurs 260 de mile pana in Montevideo, Uruguay. Prima zi de navigatie este destul de placuta. Avem vantul din ENE la 5-6 noduri, cerul partial senin, oceanul linistit. In meniu avem clasicul bors cu carne de vita. Seara vantul se intareste pe directia NE pana la 14-16 noduri. Marius pune tangonul in babord si deroleaza focul mare. Vantul se mai intareste peste noapte ajungand la 18-20 de noduri. Este destul de frig. Ne imbracam bine pentru carturi: pantaloni si jacheta de polartec si hanorac de goretex pe deasupra. In cursul noptii vantul s-a intarit si rotit dandu-i capitanului batai de cap. Marti (7.12) dimineata ajungem in dreptul Capului Polonio aflat pe teritoriul uruguayan. Vantul se linisteste pana moare de tot  la ora pranzului. Pornim motorul. Pe cerul senin apar din sector vestic nori de vant care se rasfira ca degetele unei maini. Barometrul scade, e semn ca se apropie un front. Trebuie sa gasim un adapost. Pana la Punta del Este avem 37 de mile. Cel mai probabil vom ancora acolo. Desi vantul se mentine stabil barometrul continua sa scada. Nori amenintatori se aduna din sector vestic. La ora 19.50 ajungem in dreptul insulei Gorriti. Ne apropiem de un mic golf. Marius lasa o ancora dar nu prinde. Scoate ancora si convoaca o mica sedinta cu echipajul. Trebuie sa decidem daca ramanem in acest ancoraj sau ne deplasam o mila vis-à-vis, la Punta del Este. Orasul este renumit in toata America de Sud; are plaje frumoase, este locul de atractie pentru turisti in sezonul estival. Luam in calcul timpul pe care l-am pierde cu formalitatile si banii cheltuiti. Marina e de fite deci foarte scumpa. Ne intoarcem in golfulet. Marius pregateste doua ancore in tandem. Ancoram aproape pe intuneric. Punem alarma la GPS ca sa ne anunte daca grapam. Noaptea a fost cam agitata, vantul s-a rotit si alarma a sunat de doua ori. Dimineata (8.12) vantul sufla la 25-30 de noduri. O barca pescareasca vine la adapost. De dupa capul sudic al insulei vine o resaca ce ne leagana de parca am naviga. Am petrecut ziua vizionand filme. Am pregatit o cina clasica: friptura de pui cu mujdei de usturoi. In cursul noptii vantul slabeste. La ora 3.00 (9.12) ne trezim si ne echipam. Marius ridica ancorele, eu fac cafea. Iesim cu motorul din ancoraj. Capitanul imi spune ca pot sa mai dorm. Ma retrag in cabina si dorm pana la ora 8.00. Marius a ramas de cart. Inaintam cu motorul si ne apropiem de orasul Montevideo. Republica Orientala a Uruguayului este situata in sud-estul Americii de Sud, la tarmul Oceanului Atlantic intre Brazilia si Argentina. Tara a fost camp de batalie intre Argentina, Brazilia si Anglia coloniala. Abia in 1828 a fost proclamata independenta statului. Guvernari militare si crize financiare succesive au dus la o stagnare economica  rezultand o clasa mijlocie saraca. Din acest motiv zece la suta dintr-o populatie putin numeroasa (trei milioane si jumatate) emigreaza in fiecare an. Aproape de intrarea in portul de yachturi, Buceo, strangem velele. Intram in port si chem in VHF, canalul 71, marina. Vine o barca ce apartine de Yacht Club Uruguayo. Angajatul marinei ne ajuta sa ne legam la doua buoyuri: unul in prova si altul in pupa. Am ajuns in Montevideo! Suntem bucurosi ca am indeplinit un nou obiectiv al proiectului nostru. Corabia Speranta s-a oprit aici pentru sase zile. Ismail, bucatarul, a achizitionat “la licitatie” un fonograf pe care a dat o suta de pesos; era o suma mare la vremea respectiva. Ne-am imbracat cu haine de oras, am luat actele barcii si am chemat in radio: Lancha, lancha! Barca de serviciu a clubului a venit si ne-a dus la mal. De cand am ajuns in America de Sud, mai precis din Recife, nu am dat dinghy-ul jos de pe barca. La parterul cladirii Yacht Clubului am gasit biroul unde functioneaza Prefectura Naval adica Paza de Coasta. Am lasat actele acolo pentru a putea fi completate, copiate, stampilate. Lasam Serviciul Emigrari si Vama pentru a doua zi. Ne interesam la club unde putem sa schimbam bani si unde putem sa-i cheltuim, respectiv unde este un “supermercado”. Contactam telefonic un prieten navigator, Fernando Martins, pe care l-am cunoscut in santier in Trinidad. Il anuntam ca am ajuns. Am iesit din incinta marinei si ne-am indreptat spre un bulevard care urca in panta spre zona comerciala. La o intersectie, pe un spatiu verde este o statuie, de fapt un bust pe un soclu. Marius arunca o privire si spune:” Ce seamana cu Tudor Vladimirescu!” Ne apropiem si, surpriza! Era chiar Tudor Vladimirescu! Nu stim ce cauta eroul nostru national in capitala Uruguayului dar ne-a facut placere sa intalnim un roman la o asa distanta de casa. Din pacate, o defectiune “tehnica” ne pune in imposibilitatea de a va arata poze cu Tudor Vladimirescu. Dupa ce am schimbat bani si am facut ceva cumparaturi ne-am intors la marina. Clubul ofera bune facilitati: dusuri, piscina, un restaurant, sali de conferinte, internet wireless. Un dus fierbinte a incheiat prima seara in Montevideo. Vineri (10.12) plecam de dimineata ca sa rezolvam restul de acte. Ne foim pana reusim sa gasim atobuzul spre portul comercial. Ajungem in partea veche a orasului. Montevideo a fost fondat in anul 1726. Arhitectura cladirilor atesta acest lucru. Orasul este si principalul port comercial pentru Uruguay. Aproape jumatate din populatia tarii traieste in capitala si in imprejurimile ei. Am gasit usor cladirea Vamii. Este cat Casa Scanteii!. Intrebam unde este departamentul care ne intereseaza. Suntem indrumati. Lasam pasapoartele, luam ecusoane, urcam cu liftul si ajungem la camera 21. Asteptam si apoi explicam ce vrem: sa facem intrarea pentru o ambarcatiune cu vele. Cel caruia ne-am adresat nu prea stia despre ce e vorba. Ne trimite la camera 27, acelasi palier. Mergem acolo, explicam ce vrem si primim ridicari din umar. Suntem trimisi la o alta intrare de cealalta parte a cladirii. Gasim un ofiter care vorbeste ceva engleza. Da cateva telefoane, intreaba in stanga si in dreapta si concluzioneaza: nu e aici! Ne spune sa luam un taxi ca sa mergem undeva pe langa marina. Marius, care s-a simtit ca o minge de ping-pong toata dimineata, a ajuns la prea-plinul nervilor lui intinsi. Ii spune ofiterului ca nu stam decat trei zile si ca vrem sa vizitam orasul si nu sa cheltuim banii pe taxiuri ca sa ne preumblam pe la tot felul de birouri unde nimeni nu stie ce are de facut! Mesajul si atitudinea au fost concludente. Ofiterul ne-a pus la dispozitie o masina cu sofer si un insotitor. Am mers la o alta cladire din zona portului dar nici acolo nu am rezolvat nimic. Am mers la Emigrari la terminalul de ferry. Aici am reusit dupa o jumatate de ora de asteptare sa primim viza. Am mai facut o incercare la Vama dar tot fara rezultate. Ne-am zis atunci ca e cazul sa renuntam. Nu suntem noi responsabili pentru lipsa lor de profesionalism. E uriasa diferenta dintre serviciile din Brazilia si cele din Uruguay. Am vazut camere intesate cu dosare, hartii in dezordine imprastiate peste tot. Este o alta tara latina cu o birocratie infloritoare. Cu o constiinta impacata ne indreptam spre centrul orasului. Sunt numeroase cladiri mari cu arhitectura in stil baroc. Gasim centrul pietonal care e foarte colorat. In ciuda cerului innorat filmam si fotografiem. Dupa cateva ore de umblat luam un autobuz si ne intoarcem la marina. Sambata (11.12) ne-am luat liber de la capitan si am plecat sa vizitam orasul. Am mers de-a lungul plajei spre partea de nord a orasului. Dupa cativa kilometri de mers am descoperit Muzeul Zoologic. Am intrat si noi alaturi de grupa mare a unei gradinite de copii. Salile bine organizate ne-au pus in tema cu fauna existenta pe teritoriul Americii de Sud. A fost o lectie interesanta. De la muzeu am luat-o pe niste stradute cochete cu vile de bun gust. Simtim in aer un parfum familiar. Marius il identifica repede: miroase a tei! Am gasit un copac incarcat de flori parfumate. Am rupt cateva crengute si am inspirat cu nesat. E primavara in sufletele noastre. Ajungem la supermarket de unde vrem sa cumparam carne pentru gratar. In Uruguay carnea este rege. Populatia consuma cantitati imense de carne de vita. Relieful tarii este reprezentat de o vasta campie deluroasa avand altitudinea maxima de 513 metri. Vegetatia ierboasa de pasune permite cresterea animalelor, in special bovine. La sfaturile amabile ale unei doamne alegem carnea potrivita. Pentru bere nu am avut nevoie de indrumari. Ajungem la barca odata cu un front cu nori negri de ploaie din sector nord-estic. Marius se grabeste sa porneasca gratarul. Dupa ce a reusit sa puna carnea pe gratar a inceput si ploaia. Nu am avut succes de data asta. In noaptea de sambata spre duminica (12.12) la ora 3.00 a inceput o furtuna cu vant din sector sudic. Vantul sufla la 35-40 de noduri. Nu ne odihnim prea bine, suntem bandati in tribord. Dimineata la ora 9.00 primim vizita prietenului Fernando care locuieste cu familia in Montevideo. Ambarcatiunea lui, Ines, este legata la un ponton in marina. Discutam la o cafea despre planurile noastre. Ne invita sa-i vizitam casa si sa-i cunoastem familia. Stabilim sa vina sa ne ia cu masina la ora 17.00. La ora fixata ne intalnim cu Fernando si cu sotia lui, Ines. Familia Martins locuieste impreuna cu cei doi copii, o fata liceana si un baiat student, intr-un cartier cochet, suburbie a capitalei. Casa in care locuiesc a fost construita in anul 1920 si are un aer european. Este inconjurata de o gradina foarte frumoasa. Am vizitat casa si o anexa care este de fapt punctul forte al oricarei case din Uruguay. Este o camera mare care are instalat pe un perete un gratar imens si un cos ce permite evacuarea fumului. Canapele si fotolii confortabile completeaza mobilierul; este dovada unui inalt profesionalism in materie.

  Timpul a trecut repede in aceasta dupa-amiaza. Ines este profesoara de engleza si directoare de scoala iar Fernando conduce o firma de constructii. Discutiile au avut teme diverse: navigatie, scoala, situatia economica, planuri de viitor. Am luat un interviu familiei Martins. Am facut fotografii la bradul instalat langa semineul din sufragerie. Am incheiat seara vizionand doua episoade, de fapt singurele pe care le avem, din “Panzele sus”. Noaptea care a urmat a fost deosebit de friguroasa. Nu am adormit decat dupa ce m-am instalat confortabil in sacul de dormit. Abia dimineata (13.12) am aflat ca un val de aer rece din Antarctica a determinat o scadere a temperaturii (5 grade), fenomen neobisnuit in acest anotimp. Amanam plecarea pentru o zi din doua motive: intai pentru ca avem un vant neprielnic si apoi deoarece asteptam un raspuns de la Fernando. Intentioneaza sa ne insoteasca pana in Buenos Aires. Neavand altceva mai bun de facut decidem sa plecam la plimbare. Am luat aparatura foto si video si am pornit in cautare de subiecte. Ne indreptam spre centrul orasului. Pe aleea pietonala, specifica oricarui oras din America de Sud, filmam si fotografiem pe indelete. Sunt tarabe cu tot felul de suveniruri: obiecte confectionate din piele, carti si discuri vechi si noi, obiecte de anticariat. E o lume diversa plina de un farmec aparte: amintiri puse la vanzare. Intr-un parculet un tanar blond interpreteaza piese clasice la ghitara. Este cea mai simpla tehnica de marketing. Reuseste sa ne convinga sa-i cumparam un disc.

La ora pranzului ne deplasam hotarati spre Mercado del Puerto. Piata Portului este o cladire veche care dateaza de la inceputul secolului douazeci. Este o atractie turistica si gastronomica. Aici se prepara si se consuma cele mai bune preparate la gratar din Montevideo.

  In interiorul pietei sunt mai multe cuptoare-gratare unde se frig pe straturi groase de jar adevarate halci de carne si metri de carnati. Este un spectacol complet: se adreseaza tuturor simturilor. Am ales si noi un gratar si-un ospatar si am comandat cate ceva din toate bunatatile. Marius a fost lasat sa-si faca de cap; a filmat carnurile si maestrul bucatar din toate unghiurile. Am obtinut pe aceasta cale si o reteta de sos pentru carne, usor de preparat in casa: se iau doua legaturi de patrunjel verde, se maruntesc bine. Se curata usturoi si se piseaza. Se amesteca usturoiul cu sare, ulei de masline, o lingurita de zahar si una de otet. La urma se adauga patrunjelul tocat. Amestecul se serveste alaturi de carnea fripta. Dupa ce am satisfacut simturile si burtile am cautat calea cea mai scurta spre marina si spre barca: autobuzul. La intoarcerea in marina ( ora 15.00) Marius mai trage cateva cadre. Siesta tipica latinilor a completat meniul. Nu credeam ca voi ajunge sa accept asa ceva. E semn ca am imbatranit. Dupa-amiaza am vizitat Muzeul Naval aflat in apropierea marinei. Pe seara am mers la Yacht Club. Am facut dus si am verificat mailurile. Dupa ora 20.00 a venit Fernando si ne-a comunicat ca poate sa navigheze cu noi pana in Buenos Aires. Stabilim plecarea pentru a doua zi dupa-amiaza. Ne-am intors la barca tarziu, la ora 22.30. Marius isi da seama ca a uitat pe undeva geanta de la camera video. Incercam sa ne amintim pe unde am umblat. Chem barca de serviciu a clubului si il intreb pe angajatul marinei daca nu a auzit ca cineva sa fi gasit o geanta. Raspunsul negativ il determina pe Marius sa mearga la mal si sa incerce sa o caute. Dupa zece minute se intoarce victorios. A gasit geanta acolo unde a lasat-o; pe trailerul unei barci, in marina. Avem tot respectul pentru asa oameni cinstiti. Marti (14.12) incepem activitatea la prima ora. Plecam la emigrari si facem iesirea. Facem apoi aprovizionarea. Marius verifica uleiul la motor si mai completeaza. Aranjez cumparaturile in barca si pregatesc cuseta pentru Fernando. Facem un dus si trimitem mesaje. La ora 18 apare si Fernando. La ora 19.35, ajutati de un angajat al marinei, ne dezlegam de buoyuri. Iesim din marina cu motorul. Pe prima portiune de drum cei doi capitani sunt atenti sa ocoleasca tot felul de obstacole: epave, conducte, vapoare de tot felul. Am pregatit cina: carne de vita si gnocchi. Inaintam pe Rio Plata cu vele si motor. Stam toti trei in cocpit si ne relaxam la un pahar de bere. Fernando ne impartaseste din experienta lui de navigator. Cunoaste foarte bine zona si obstacolele care se pot ivi. Dupa miezul noptii (15.12) Marius ramane de cart. La ora 3.10 ma trezesc si ii tin companie capitanului. La ora 6.30 se trezeste si Fernando. Dupa ora 8 servim micul dejun. La ora 13 trecem pe langa o epava numita “Speranta”. Noi suntem optimisti. Vedem in departare padurea de cladiri inalte care anunta apropierea de Buenos Aires. La ora 14.30 patrundem in incinta marinei Yacht Club Argentino. Suntem extrem de bucurosi ca am ajuns in acest punct al calatoriei noastre. Suntem foarte departe de casa dar foarte aproape de Tara de Foc, tinta calatoriei noastre. Expeditia continua.

ianuarie 30, 2011

Brazilia prietena

 

Echipajul velierului Phoenix a ajuns luni (22.11) in Florianopolis, capitala celui mai mic stat din sudul Braziliei, Santa Catarina. Primii imigranti care s-au stabilit in zona au venit din insulele Azore in 1750. Ei au influentat puternic modul de viata si accentul limbii portugheze vorbite in aceasta zona. La inceputul secolului 20, imigranti de origine germana au ales micul stat ca loc de resedinta. La ora 13.15 am ajuns in marina Iate Clube de Santa Catarina. Ne-am legat provozoriu de un velier sub pavilion brazilian, numit Tao. Nu era nimeni pe yacht. Am facut o incursiune prin marina si am asteptat sa se deschida biroul ca sa ne putem inregistra. La birou am aflat ca primele doua zile nu se platesc. Ulterior vom plati 59 de reali pe zi, destul de scump. E singura marina din zona si managerii isi permit sa stabileasca preturi mari. Le-am comunicat celor de la marina ca nu stam decat trei zile. Ni se repartizeaza un loc la un ponton si suntem ajutati sa ne mutam. Vremea este inchisa, ploua. Ne retragem in cabina. Pe seara iesim sa facem dus. Baile si toaletele sunt foarte moderne ; au un design deosebit,  sunt prevazute cu senzori de lumina si de ventilatie. Am incheiat seara cu un ceai fierbinte indulcit cu miere. Marti (23.11) e zi de formalitati. Mergem intai la oficiu sa ne interesam unde se afla Capitania si Policia Federal. Cunoastem un tip masiv, Luciano, caruia ii mergea vestea ca vorbeste engleza. El stie de fapt spaniola. E mai bine pentru noi, ne intelegem mai usor. Ne da toate indicatiile. Mergem repede in centru si schimbam bani. Luam apoi un taxi sa ajungem la Capitanie pana la ora 11.30 cand se inchid birourile. Capitania se afla pe partea continentala a orasului. Desi era multa lume am gasit un lucrator eficient si intelegator in acelasi timp. Ne-a facut intrarea si iesirea ca sa ne scuteasca de un drum. Am schimbat apoi doua autobuze si am ajuns la sediul Policiei Federal situat in celalalt capat al orasului. Suntem preluati de un tip tanar numai zambet. Ne straduim sa vorbim in portugheza si reusim sa ne intelegem bine. Obtinem atat viza de intrare cat si pe cea de iesire. Putem sa vizitam orasul linistiti. Orasul Florianopolis este considerat ca fiind capitala cu cea mai buna calitate a vietii. Mostenirea germana este prezenta in arhitectura, mancare si bautura.  O plimbare prin centrul orasului pana la Mercado Municipal (Piata Municipala) ne face sa ne simtim cumva mai aproape de casa. Sunt multi oameni blonzi. Femeile au pielea deschisa la culoare, aduc cu europenele. Marius fotografiaza de zor completand colectia de brazilience frumoase. In piata sunt numeroase tarabe cu suveniruri. Ajungem la o piateta unde se vand alimente, fructe si legume. Ne-am oprit la o taraba si ni s-au lipit ochii pe niste bunatati. Carne de vita sarata, carnati si costita afumata, jumari de porc. Toate aratau ca de la mama de acasa.  Am cumparat cate ceva din fiecare sa iasa de-o tochitura. Am mai cumparat branza si ceva legume. Mancam cate o lanchoneta ( placintuta cu carne) si ne avantam apoi prin magazine. Cautam sandale din plastic usoare, fabricate in Brazilia. Sunt multe magazine incarcate cu marfa. Obosim de atata umblat. Ne retragem la barca.

Miercuri (24.11) avem program liber ales. Marius trebuie sa stranga buloanele de la derivor. Eu voi spala rufe. Ma instalez in cockpit cu mormanul de rufe si cele trei galeti, masina mea de spalat. Marius muta toate lucrurile din prova in cabina ca sa poata sa scoata o trusa de chei pe care o tine sub paieuri. Scoate saltelele la aerisit si desface patul din babord. Nu e usor sa muncesti in barca noastra mica. Pe cand puneam rufele la uscat, echipajul velierului Tao, Margarita si Ricardo, trec sa ne cunoasca si sa ne invite pe seara la barca lor. Acceptam invitatia cu placere. Cumpar de la un magazin o sticla de vin pentru gazde. Pregatesc cina, carne de vita cu paste. Dupa ce mancam mergem in vizita. Ii cunoastem pe Marga si Ricardo la ei acasa. Marga (51) si Ricardo (47) sunt originari din orasul Porto Alegre, capitala statului Rio Grande do Sul. De cativa ani navigheaza de-a lungul coastei braziliene reusind sa o cunoasca bine. Sunt deosebit de prietenosi, ambii vorbesc engleza. Discutam la un pahar de vin despre navigatie, despre noi. Le spunem despre proiectul nostru. Ei ne povestesc despre experienta lor de navigatori de-a lungul coastei braziliene. Deoarece avem acelasi drum pana la urmatoarea destinatie, Ricardo se ofera sa-i dea lui Marius punctele de drum. Ne-am retras destul de tarziu.

A doua zi( 25.11) ploaia si vantul potrivnic ne-au impiedicat sa plecam. Stam in barca, avem munca de birou; Marius selecteaza poze, eu scriu. Deoarece avem musafiri seara ii revine lui Marius misiunea de a merge la cumparaturi. La ora 19 au venit Marga si Ricardo. Marga ne-a oferit un cadou simbolic, confectionat de ea: un porumbel alb care tine in gheare drapelul Braziliei si al Romaniei precum si o mica placa de ceramica pe care este colorata sigla velierului Tao. Am fost miscati de gestul lor. Am vizionat impreuna primul episod din serialul “Panzele sus”. I-am servit cu zacusca bulgareasca si cu gogosarei umpluti cu branza. Am baut vin brazilian.

Vineri (26.11) am facut aprovizionarea pentru etapa urmatoare. Am cumparat carne, legume si fructe. Le-am a

ranjat in magazia de la bucatarie. La ora 18 ne-am dezlegat de la ponton si ne-am dus la pontonul pentru combustibil. Am pus 303 l de motorina pentru care am platit 651 de reali. La marina am platit 177 de reali. Am ramas cu 20 de reali in buzunar. Am mers la Tao si ne-am luat la revedere de la echipaj si ne-am urat navigatie placuta. Urma sa plecam dimineata la ora 5 asa ca ne-am culcat devreme. Sambata (27.11) la ora 5 a.m. suna ceasul. Facem cafeaua si ne pregatim de plecare. Urmatoarea destinatie este Rio Grande. Este ultima oprire de pe teritoriul brazilian. O mica flotila a parasit marina in aceasta dimineata: doua veliere braziliene, unul argentinian si unul romanesc. Avem in fata un yacht brazilian, Rebojo, in spatele nostru este velierul Tao iar ultimul este velierul argentinian. Ne indreptam spre canalul dintre insula Santa Catarina si continent. Drumul necesita atentie sporita; sunt numeroase bancuri de nisip si stanci.  La ora 8 ajungem in golful Pinheira. Lasam celelalte ambarcatiuni sa-si continue drumul. Noi  ancoram. Marius se scufunda ca sa curete elicea de la motor si turbina lochului. Dupa trei sferturi de ora ridicam ancora si ne reluam drumul. Dupa doua ore depasim velierul Rebojo. Toti motorizam cu avant marinaresc. La ora 16 vantul din ENE permite capitanului sa deroleze focurile, avem alura de mare larg. Pregatesc un bors cu carne de vita. Dupa masa Marius se retrage iar eu raman de cart. In cartul lui Marius vantul s-a intarit la 20-22 de noduri. Vantul a ramas stabil pana a doua zi dimineata (28.11). Pana la ora 12 cand Marius a luat pozitia parcurseseram 138 de mile. La ora 15.45 vantul s-a schimbat din SSE si s-a intarit pana la 16-18 noduri. Capitanul reduce velatura. Inaintam cu vant strans. Schimbarea de meniu vine odata cu vantul. In loc de friptura de pui mancam borsul ramas. La ora 19.40 se instaleaza calmul plat. Pilotul incepe sa faca figuri. Se decupleaza si schimba de drum de capul lui. Dupa ora 21 revine si vantul din sector SE. Aproape toata noaptea pilotul s-a jucat cu nervii lui Marius. A dormit foarte putin. Nici vantul nu ne ajuta. Luni (29.11) vantul de SV ne sileste sa facem volte. Pilotul a atins culmea obrazniciei. Doar cand Marius statea langa el devenea mai ascultator. Marius a verificat contactele dar parea ca e in regula. Pana la urma i-a schimbat displayul. Din momentul acela a mers fara probleme. A doua zi (30.11) dimineata ne-am apropiat de tarm si de tinta calatoriei noastre, Rio Grande. Am parcurs ultimele 40 de mile cu motorul. La ora 19 intram pe Rio Grande. In ciuda numelui Raul Mare este de fapt un fluviu “muy grande”. La iesirea in ocean Rio Grande este canalizat intre doua diguri. Pe stabilopozii ce marginesc digul din dreapta noastra zeci de lei de mare se odihnesc la soare. Sunt entuziasmata; este pentru prima data cand vad astfel de animale marine. Urcam pe canal  cand, pe la ora 21, ajungem in dreptul a doua yachturi ancorate. Hotaram sa ancoram si noi langa ele. Vom continua sa urcam pe fluviu dimineata pe lumina. Ancora prinde bine si noi ne relaxam. Ii sarbatorim pe cei doi Andrei din familie.

  Pe 1 Decembrie la ora 7.30 ridicam ancora. Urcam pe Rio Grande spre orasul cu acelasi nume. Din directie opusa apare velierul argentinian care a plecat odata cu noi din Florianopolis. Au ajuns cu o zi in urma si acum se indreapta spre Buenos Aires. Le uram navigatie usoara. Nu avem multe informatii despre acest loc. In cartea pilot nici macar nu este trecut orasul Rio Grande si Yacht Clubul local. Tom Morgan, autorul cartii pilot, nu si-a facut temele pe deplin. L-am cunoscut personal in Las Palmas. Pregatea o noua editie a cartii. Am discutat despre traseul pe care-l aveam de urmat. I-am cerut chiar amanunte despre Brazilia. Mai multi prieteni navigatori ne-au recomandat Muzeul Oceanografic din Rio Grande. Muzeul are un ponton la care pot sa se lege velierele aflate in trecere prin aceasta zona. Directorul muzeului este o gazda perfecta. Ofera apa si electricitate si internet fara sa solicite nici o plata. Ne apropiem pe bajbaite de oras. Marius intuieste mai mult locul unde se afla muzeul. Ne apropiem de un ponton si intreb pe un tip de la o ambarcatiune locala daca acolo este muzeul. Imi raspunde ca nu e acolo si imi spune sa mergem la Iate Clube. Pe o pancarta vad scris alb pe albastru: Muzeo Oceanografico. Ne enervam, punem baloanele si ne legam de un velier mare. Omul transporta turistii de la muzeu si nu vroia sa-i luam locul de la ponton. Apar val-vartej Marga si Ricardo care ne imbratiseaza si ne iau la intrebari: de ce am aparut asa de tarziu?!. Aflam fara mandrie ca suntem ultimii sositi. Merg si anunt pe cei de la muzeu ca ne-am legat la pontonul lor. Mi se spune ca e in regula. Plecam cu cei doi prieteni sa luam masa. Ne intalnim si cu echipajul de pe velierul Rebojo. Mergem toti la un terminal de unde luam un fery. Dupa o jumatate de ora, spre disperarea lui Marius care este flamand, ajungem pe malul celalat al Raului Mare in localitatea Sao Jose do Norte. Debarcam si ne indreptam spre restaurantul Brisamar renumit pentru produsele de pescarie. Spre bucuria flamanzilor localul ofera si alte feluri de mancare la pretul fix de 11 reali ( 3 dolari). In traducere, mananci cat poti de banii astia. Dupa ce ne-am delectat cu un pranz copios am facut un tur prin orasel. Ne-am odihnit apoi la umbra unor copaci intr-un parculet. Am luat urmatorul fery si ne-am intors in Rio Grande. Cel mai sudic stat al Braziliei, Rio Grande do Sul, este un stat aparte. Aflat la granita cu Uruguay si Argentina si-a format o cultura propie.  Crescatorii de vite din intinsele pampasuri au pus bazele culturii “gaucho”. Un adevarat gaucho poarta palaria larga prinsa cu snur sub barbie, esarfa rosie, pantaloni largi si cizme de piele inalte. Pe langa tinuta el afiseaza si o atitudine macho. Chiar si prietenul Ricardo care e blond ca un nordic  declara cu mandrie ca este gaucho. Impreuna cu prietenii am colindat orasul. Am facut ceva cumparaturi si ne-am intors fiecare la barca lui. A doua zi (2.12) avem intalnire cu presa. Marga si Ricardo au povestit unui prieten din Rio Grande, Wily Ribeiro, despre proiectul nostru. Willy este si el navigator. A considerat ca povestea noastra prezinta interes si a luat legatura cu jurnalisti din Rio Grande. La ora 11 apare o jurnalista de la ziarul” Agora”. Il rugam pe directorul muzeului sa ne puna la dispozitie o sala. Suntem primiti la biblioteca. Apare si o echipa a televiziunii RBS TV plus alti jurnalisti. Am povestit despre proiect, despre cartea “Toate panzele sus”. Am discutat despre perioada comunista si despre viata scriitorului Radu Tudoran. Marga si Ricardo au descris la randul lor imprejurarile in care ne-am cunoscut.  I-am invitat pe toti la barca pentru filmari si fotografii.  A fost o zi plina. Prietenul Willy a fost deosebit de eficient in organizarea acestei adevarate conferinte de presa. Ii suntem recunoscatori.

Dupa amiaza am mers la Iate Clube unde se afla barca Tao si echipajul prieten, Ricardo si Marga. Marius a pregatit camera video. Avem o surpriza pentru prietenii nostri brazilieni. Am selectat trei discuri cu muzica romaneasca din colectia realizata de Jurnalul National si daruita noua cu generozitate de catre domnul Valentin Zaschevici. Marga a pregatit si ea un mic discurs de multumire in limba romana. A fost un moment emotionant pana la lacrimi. Pentru a ne reveni Marga a pregatit o mancare tarditionala: carne de vita cu vegetale si piure din faina de manjoca. A fost delicios. Inainte de a ne retrage la barca stabilim cu prietenii programul pe a doua zi. Trebuie sa facem intrarea; suntem deja in intarziere. Ei se ofera sa ne insoteasca  pentru a inlesni comunicarea. Vineri (3.12) plecam de dimineata impreuna cu echipajul de pe Tao sa facem intrarea. In drum spre Policia Federal, Ricardo ne invata ce sa spunem; daca suntem intrebati cand am sosit vom declara ca am ajuns cu o zi in urma. Intram in cladire si la ghiseul unde trebuia sa ne inregistram vedem pe birou ziarul “Agora” cu poza noastra pe prima pagina. Ne-am facut ca ploua. Ofiterul a fost deosebit de amabil; nu ne-a intrebat nimic. Am mers apoi la Capitanie. Si aici eficienta a fost maxima, lumea deosebit de prietenoasa. In sfarsit, suntem legali. Ne plimbam prin oras. Suntem salutati de localnici; unii ne opresc pe strada si ne spun ca au citit despre noi in ziar. Am devenit vedete. Ne intoarcem la barca Tao ca sa vedem emisiunea de stiri la care vom aparea si noi. Dupa ce vedem reportajul apare prietenul Willy care ne-a pregatit ceva special. Avem un program incarcat dupa-amiaza. Vom merge cu autobuzul la Vama si apoi vom face o plimbare pe un dig. In autobuz aceeasi atmosfera de vedete: casierul ne-a vazut la televizor. Urca un calator si ne saluta si el. Am rezolvat relativ repede cu Vama. Cu un alt autobuz mergem la dig. Plimbarea nu este una obisnuita. Ne vom deplasa pe distanta de 4 km de-a lungul digului cu un vagonet pe sine. Vagonetul are un om putere si un catarg prevazut cu o vela. Cand vantul este favorabil vagonetul se deplaseaza doar cu ajutorul velei. Acesta este un punct de atractie pentru turistii care viziteaza Rio Grande. A fost o plimbare agreabila si inedita. Sambata (4.12) incepem pregatirile pentru plecare. Ca sa fim eficienti ne impartim sarcinile: Ricardo cu Marius raman la barca sa verifice hartile si sa puna punctele pe plotter. Noi fetele mergem la supermarket sa facem aprovizionarea. Am cumparat multe sticle cu Guarana. Este o bautura racoritoare ce are in compozitie extract din seminte de guarana. Acest fruct creste in padurea amazoniana; are un mare continut de cafeina. Compozitia chimica se aseamana cu cea a plantei ginseng. Bautura se fabrica doar in Brazilia si nu se exporta. Am cumparat alimente pentru mai multe zile dar si ceva special pentru cina. Voi gati pentru prieteni. Ne-am intors cu taxiul la barca. Cina am preparat-o la noi pe Phoenix dar am servit-o la Tao unde e spatiu. Pentru cina de ramas bun am invitat si familia Ribeiro: prietenul Willy si sotia lui Marilu. Am pregatit carne de vita si legume la cuptor. Marga a preparat un desert delicios: piscoturi cu crema. Seara a fost cat se poate de placuta. Am povestit, am ascultat muzica gaucho, am schimbat adrese de mail. Duminica (5.12) ne-am trezit de dimineata si incepem sa pregatim barca de plecare. Marius umple tancul de apa, pune motorina, spala barca. Eu aranjez lucrurile in cabina. Sosesc Willy si sotia; au venit sa-si ia ramas bun. Ne-au adus si cateva pliante si ceva alimente. Facem poze cu niste vizitatori din Porto Alegre, ne vazusera la televizor. Este vorba de un fotbalist cunoscut care joaca la o formatie din Rio. Cine e vedeta? Plecam sa facem iesirea si ultimele cumparaturi. La intoarcere vizitam in sfarsit muzeul. Ne intalnim cu Marga si Ricardo. Mergem la noi la barca. Ii iau un interviu Margai. Ricardo mai pune niste puncte de drum pe harta. La ora 18 ne despartim de prietenii nostri brazilieni. Ne dezlegam de ponton si inaintam pe canal. Noaptea aceasta vom sta in acelasi ancoraj in care ne-am oprit cand am ajuns in Rio Grande. Este ultima data cand ancoram pe teritoriul brazilian. Am strabatut Brazilia in sase sapatamani, timp record chiar si pentru Phoenix. Navigatorii acorda sase luni pentru vizitarea pe indelete a tarii. Brazilia este o tara deosebita cu oameni foarte prietenosi. Vom reveni cu siguranta sa vizitam tara si sa ne revedem prietenii. Expeditia continua.

 

decembrie 24, 2010

Rio de Janeiro – Editie prescurtata

 

Velierul Phoenix si echipajul sau, Marius si Catalina Albu, au ajuns vineri, 5 noiembrie 2010, in Rio de Janeiro, cel mai reprezentativ oras turistic al Braziliei. Primii care au debarcat in acest loc in ianuarie 1502 intr-o expeditie de explorare a teritoriului Braziliei au fost portughezii. Conducator al acestei incursiuni era Americo Vespucci. El a crezut ca a descoperit gura unui rau si de aceea a denumit locul Raul din Ianuarie. 20 ianuarie 1567 este data la care a fost fondat in mod oficial orasul Sao Sebastiao de Rio de Janeiro. In anul 1808 Rio a devenit capitala Imperiului Portughez atunci cand familia regala din Portugalia a fugit din fata armatelor cuceritoare ale lui Napoleon. In anii ’50 orasul Sao Paulo a depasit ca importanta economica orasul Rio devenind noua capitala a Braziliei. In anul 1960 presedintele de atunci, Kubitchek, a mutat capitala tarii la Brasilia, oras construit special in acest scop. Dintre marinele existente in Rio am ales Iate Clube de Rio de Janeiro situat in golful Botafogo. Clubul este de fapt un resort care ofera numeroase facilitati membrilor sai precum si vizitatorilor agreati. Transportul de la barca pana la mal este asigurat de marina. E suficient sa chemi in radio: Cocoroca! si sa spui numele yachtului si barca de serviciu apare. In incinta clubului sunt trei restaurante, sala de intruniri, capela, piscina, sala de fitness, terenuri de tenis, loc de joaca pentru copii, un mic hotel. Detin doua travelifturi si numeroase ateliere de reparatii precum si cateva magazine cu diverse piese pentru barci. Incinta este bine pazita, securitatea este maxima. Ne-am interesat la birou daca putem sa reparam randa. Avea o margine descusuta si o ruptura din timpul furtunilor. Am fost indrumati la atelierul respectiv. Era vineri si am intrebat cate zile ar dura sa fie reparata randa. Am primit un raspuns care ne-a uluit: cum o aduceti ne apucam de cusut. Cel care raspundea direct de vele s-a oferit sa stea duminica si sa lucreze pana o termina. Am convenit sa aducem randa sambata dimineata. Nu eram chiar asa de grabiti. Vroiam sa vizitam orasul. Am intrebat la marina unde trebuie sa mergem pentru a face intrarea in Rio. Ni s-a spus ca vineri dupa-amiaza nu vom gasi pe nimeni si ca ar fi mai bine sa o lasam pe a doua zi. Normal ca am urmat indemnul. Am mers la cel mai apropiat centru comercial unde am schimbat bani. La cateva strazi distanta am gasit si un magazinas de unde am cumparat paine, carne si fructe: avocado si banane. Ne-am intors in marina. Am facut planuri pentru a doua zi. Cum sa rezolvam cu actele si ce sa vizitam intre timp. Rio este un oras spectaculos prin definitie. Blocurile cu peste 20 de etaje sunt plasate printre coline inverzite si munti stancosi cu inaltimi intre 200-400 de m. Plajele largi cu nisip auriu se intind pe kilometri. Ca turist grabit e greu sa alegi din multitudinea de obiective turistice pe cele mai reprezentative. Noi am ales dupa criteriul proximitatii: Capatana de Zahar pe care o vedeam in babord, muntele Corcovado cu statuia lui Cristos Mantuitorul aflat in tribord si plaja Copacabana care era la 30 de minute distanta de mers. Sambata (6.11) vremea era ploioasa improprie vizitarii vreunui obiectiv turistic. Am dus randa la reparat. Marius a facut o incursiune prin oras, eu am ramas la barca. Am pregatit snitele din piept de pui si piure de cartofi. Duminica (7.11) am profitat de vremea mai buna ca sa reparam si sa curatam diverse lucruri in barca. O mancare chinezeasca a incheiat cu succes ziua. Luni (8.11) am mers in zona atelierelor mecanice incercand sa gasim o reprezentanta pentru motorul nostru. Motorul necesita o revizie; e cam obosit si inghite mult ulei. Mecanicul era plecat asa ca am lasat-o pe a doua zi. Am mers la Capitanie dar am aflat ca luni nu lucreaza. Aici amanarile sunt un lucru obisnuit. Important e sa nu intram in panica. Marti (9.11) am luat randa de la reparat; am platit 206 dolari. Am mers din nou la Capitania dos Portos. Am fost trimisi la Policia Federal de unde am obtinut o hartie. Cu ea am revenit la Capitanie si am reusit sa finalizam intarea. Miercuri (10.11), o zi insorita. De dimineata am pus randa. Am plecat apoi sa vizitam muntele Corcovado. Muntele Cocosatului are o altitudine de 710 metri. Pe aceasta colina a fost ridicata in anul 1932 statuia lui Cristo Redentor (Mantuitorul Cristos). Pentru a ajunge la baza muntelui am luat metroul si un autobuz. De aici am urcat cu un tren cu cremaliera pe distanta de 3,7 km. Trenul strabate padurea tropicala si ofera privelisti minunate. Statuia este impunatoare: are 30 de m inaltime si 28 de metri deschiderea bratelor. Pe colina se mai afla cateva magazine care ofera suveniruri si restaurante. Am stat cateva ore pe munte incercand sa prindem cele mai bune unghiuri de filmat si de fotografiat. Nu a fost cea mai buna zi, soarele era destul de des acoperit de nori. Cu greu am reusit sa ne fotografiem. Era plin de turisti care doreau sa se fotografieze cu bratele deschise asemeni lui Cristos si asta insemna ca oriunde te intorceai aveai in cadru mainile cuiva. Pe cand imi exprimam naduful, un domn ne-a intrebat in romaneste daca nu vrem sa ne faca el o poza. Fireste ca am acceptat. Am aflat ca este un roman originar din Timisoara, emigrat de ani buni in Canada. Am coborat de pe munte folosind aceleasi mijloace de transport. In statia de metrou incercam sa ne orientam spre iesirea care se afla in apropierea unui supermarket. O doamna ne-a intrebat ceva in portugheza. Noi am raspuns prompt ca “nao fala Portugues”. Atunci, intr-o engleza impecabila, ne-a intrebat cu ce ne poate ajuta. I-am spus, ne-a dat directia necesara si ne-am vazut de drum.  La intoarcere am oprit la o mancatorie unde am comandat doua fripturi. Ele au venit insotite de doua gramezi de cartofi prajiti, doua boluri cu orez si un castron cu fasole de tip iahnie. Masa era neincapatoare pentru toate aceste bunatati. Ca sa mearga mancarea am comandat bere. Este incredibil cat de mult pot sa manance brazilienii! Nu am vrut sa ne facem natiunea de ras si am mancat si noi cat a incaput. Cu orezul nu ne-am omorat. Prea multi carbohidrati! Mancarea a costat 22 de dolari pentru amandoi. Ne intrebam cum se pot mentine brazilienii in forma daca au parte zilnic de asa meniuri. E drept ca pe strada am vazut multa lume obeza. E timpul sa abordez subiectul care naste multe controverse: e adevarat ca braziliencele sunt femei foarte frumoase? In ciuda detractorilor trebuie sa recunosc evidenta. Sunt numeroase fete deosebit de frumoase. Marius a stat la panda cu aparatul de fotografiat si a reusit sa colectioneze “digital” cateva exemplare. De altfel Brazilia este cunoscuta ca tara cu oameni frumosi. In Rio exista un adevarat cult pentru o forma fizica perfecta. Pentru acest deziderat locuitorii depun eforturi considerabile. Peste tot sunt oameni care alearga, fac exercitii la barele instalate pe plaja, stau la soare sa aiba bronzul perfect. In preajma carnavalului problema devine si mai serioasa. Femei si barbati apeleaza la chirurgia plastica pentru a-si remodela trupurile. Tratamentele nechirurgicale castiga si ele teren. Botoxul e la mare cautare. Frumusetea costa si, in acest scop, oamenii fac imprumuturi la banci pentru a achita interventiile chirurgicale. Norocul nostru e ca nu avem astfel de obsesii desi o dieta nu ne-ar strica. Joi (11.11)  vremea este inchisa. E o zi buna de reparatii. Marius schimba sistemul de racire al motorului. Am mers la ateliere unde am dat niste piese la sudat. Am gasit si am cumparat furtun pentru noul sistem de racire. Am cumparat si cate ceva de-ale gurii si asa a trecut ziua. Vineri( 12.11) am avut acelasi program de reparatii la barca. Marius a schimbat uleiul de la motor. Sambata (13.12) iesim, in ciuda vremii urate, in oras. Mergem sa facem iesirea. Ne-am oprit direct la Terminalul de Ferry de unde obtinem hartia de la Policia Federal. Ne indreptam spre Capitanie unde predam hartia plus actele barcii. Avem de asteptat. In curtea Capitaniei se afla un Muzeu Naval. Intrarea este libera si numerosi turisti viziteaza obiectivele militare: un elicopter, o fregata, un submarin si o corabie (galion portughez). In timp ce Marius viziteaza submarinul eu ma plimb prin curte. Vad un cuplu de turisti. Imi atrage atentia ecusonul doamnei pe care e trecut numele Ratiu(Ratziu). M-am apropiat si i-am auzit vorbind romaneste. Am intrat in vorba cu ei. Am aflat ca faceau parte dintr-un grup de turisti romani din Sibiu care vizitau Brazilia pentru cateva zile. Am cunoscut si alti membri ai grupului. Mi-au spus ca stiau de proiectul nostru si ca vazusera serialul dat pe TVR2. E incurajator sa stii ca sunt oameni care apreciaza eforturile pe care le depunem pentru acest proiect. Am obtinut actele si am parasit zona portuara. Am mai vizitat un targ de antichtati de unde ne-am ales cu o farfurioara Limoge. Duminica(14.11) am mers la supermarket si am facut aprovizionarea pentru etapa urmatoare a calatoriei. Ducem cumparaturile la barca si le aranjam. Plecam apoi sa vizitam un alt obiectiv turistic: plaja Copacabana. Acest loc si-a dobandit faima in 1920 cand s-a deschis Copacabana Palace Hotel. Legalizarea jocurilor de noroc a dus la construirea unor cazinouri renumite, atractive pentru celebritatile vremii. Copacabana este punctul de intalnire al locuitorilor din Rio, numiti si “cariocas”; este un mod de viata, sala de lectura, teren de fotbal, sala de gimnastica si birou. Din pacate vremea nu ne-a permis sa ne bucuram de aceasta plimbare. Dupa ce am parcurs jumatate de plaja ploaia ne-a alungat pur si simplu. Ne-am intors la marina dezamagiti. Luni (15.11) vremea nu se arata a fi grozava. Norii acopera o mare parte din dealurile din imprejurimi; cu toate acestea vom merge la ultimul obiectiv turistic pe care vrem sa-l vizitam: Pao de Azucar. Cunoscuta sub numele de Capatana de Zahar, proeminenta de granit inalta de 395 de metri sta de veghe la intrarea in golful Guanabara. Am strabatut pe jos distanta pana la telecabina. Atat Iate Clube de Rio de Janeiro cat si Pao de Azucar se afla in cartierul Botafogo. Cumparam bilete (44 de reali de persoana) si urcam in telecabina moderna, fabricata in Italia, in forma de balon. Ajungem intai pe Morro da Urca de unde o alta telecabina ne duce pe Capatana de Zahar. Vedem grupuri de alpinisti care se catara pe stancile de granit. Privelistile sunt extraordinare. De la 395 de metri altitudine, cat cuprindem cu ochii, vedem orasul si golful. Pe aceste proeminente de granit administratorii au amplasat restaurante, magazine unde se vand suveniruri; sunt numeroase carari ce strabat acesti munti in miniatura. Pe muntele Urca este construit un helioport. Cei care doresc pot sa admire imprejurimile de la inaltime intr-o plimbare cu helicopterul. De altfel in Rio este ceva obisnuit ca cei care isi permit financiar sa mearga si la cumparaturi cu elicopterul. Cerul e brazdat zilnic de aparate de zbor care fac un zgomot infernal. Am reusit sa filmam si sa fotografiem multumitor Capatana de Zahar. Ne intoarcem la barca. Pregatesc un bors cu carne de vita ca sa avem mancare si pentru a doua zi cand vom naviga. Marti (16.11) la ora 8.20 ne dezlegam de la buoy. Inainte de a parasi golful calibram pilotul electronic. In ultima vreme a dat rateuri. A fost o zi marcata de doua incidente foarte neplacute: Marius a ramas fara cel mai bun obiectiv de la aparatul foto si fara cei mai buni ochelari de vedere. La iesirea din golf valurile erau mari, in toate directiile. Barca facea urat. Aparatul a cazut pe obiectiv, ochelarii s-au spart. Marius e negru de suparare. Fara un obiectiv bun nu putem face poze de calitate si mai avem inca atatea de vazut. Dupa ce iesim din golf Marius stabileste cursul pentru urmatoarea destinatie: insula Santa Catarina de care ne despart 372 de mile. Inaintam cu motorul. La ora 14 vantul din ESE ii permite capitanului sa deroleze focul mare si sa opreasca motorul. Ploua martunt, e o vreme numai buna de stat in cabina. Vantul se intensifica: ajunge la 18-20 de noduri. Marius strange randa, deroleaza focul mic si reduce focul mare. Inaintam cu 6 noduri destul de echilibrati. La ora 17 servim cina separat; Marius la biroul lui, masa de navigatie; eu stau la biroul meu, bucataria. Urmeaza carturile fiecaruia. In cursul noptii vantul s-a schimbat; e din pupa. Spre dimineata vantul se schimba din nou, bate din WSW adica din fata. Marius deroleaza focul mic. Inaintam cu vant strans. Asa am navigat in cursul zilei. Pentru cina am pregatit salata orientala. In cursul noptii vantul s-a mai intarit; are 25-28 de noduri. Marius ia doua tertarole la randa si micsoreaza focul mic. Carturile sunt solicitante; navigam printre numeroase sonde si ambarcatiuni de tot felul. Cele mai periculoase pentru noi sunt barcile pescaresti care lasa tot felul de linii. Joi (18.11) navigam cu acelasi vant din sector WSW la 19-20 de noduri. La ora 12 Marius ia pozitia. Mai avem de parcurs 170 de mile dar suntem deviati 49 de mile de la curs. Incepem sportul cu voltele. Inaintam bandati in tribord. E o alura care imi permite sa gatesc. Pregatesc o mancare de pui: pun in oala de presiune carne de pui, ceapa, usturoi si un ardei gras “sfrijit” ,cum ii zice Marius. Adaug apa si condimente si le las sa fiarba, sa ajunga la un consens. Mancarea a iesit “neasteptat de buna” cum spune capitanul. In cursul noptii (19.11) la ora 0.30 Marius face o volta. Ziua a fost frumoasa; insorita cu cer senin cu nori albi si pufosi. Dupa 12 se instaleaza calmul plat. Pornim motorul si schimbam cursul pe directia buna. Mai avem 120 de mile pana la insula Santa Catarina. La ora 15.30 mulineta incepe sa zornaie. Marius dezacceleraza motorul. La 30 de metri in pupa se vede cum se zbate un peste mare. Mulineaza si o aduce aproape. Este o dorada foarte viguroasa si foarte frumoasa. La doi metri de barca se zbate, sare din apa si scapa. Aproape ca ne-am bucurat. Prea era frumoasa! Ca premiu de consolare am pregatit o mancare chinezeasca. Am stat de cart pana la ora 23 dupa care a intrat Marius. La jumatate de ora dupa ce ma culcasem m-am trezit in plina criza de tahicardie. Iau niste calciu si astept sa-mi treaca. Criza a cedat dupa 20 de minute dar Marius e cam speriat. E dificil sa intervii cand esti in plin ocean. Am dormit pana aproape de ora 5 (20.11). Pe masura ce inaintam vedem Capul Rapa al insulei Santa Catarina. La ora 10 este convocat echipajul. Trebuie sa decidem unde ne oprim. Avem doua carti pilot care mai mult ne incurca. Informatiile sunt vagi, lipsite cateodata chiar de logica. Din cartea lui Radu Tudoran reiese ca Speranta s-a oprit in aceeasi zona. Timp de doua zile echipajul a curatat carena barcii dupa care au plecat mai departe. Decidem sa ancoram in golful San Miguel. Dupa ce dublam Capul Maghalaes intram in ancoraj. Sunt cateva barci pescaresti si un velier. Facem un tur ca sa vedem adancimea apei si sa gasim un loc de ancoraj. De la tarm un barbat ne indica un buoy de care sa ne legam. Oprim motorul si incepem sa aranjam lucrurile in barca. Dupa 15 minute cel care ne-a aratat unde sa ne legam vine cu o barca la noi si ne spune ca ar fi mai bine sa ne mutam in golful urmator. Vantul se va schimba in cursul noptii si ancorajul devine inconfortabil. Se indreapta apoi spre velierul aflat in ancoraj. Ne spune cu mandrie ca el l-a construit. Il felicitam si ii multumim. Ridicam ancora si plecam. Ajungem in urmatorul golf. Ancoram mai aproape de tarm. In golf e agitatie mare. La un ponton trag tot felul de ambarcatiuni pline cu turisti. Nu dupa mult timp apare si omul nostru cu velierul si ne spune ca am tras prea aproape de tarm. Trebuie sa tinem cont de maree; e si luna plina. Ridicam ancora si ne mutam mai in larg. In sfarsit, am terminat cu ancorajul pe ziua de azi!  Pe cand ne organizam in barca ne-am auzit strigati. Ies si vad o femeie care venise inot pana la barca. Ne intreaba ce steag avem. Ii spunem ca suntem romani. Pare putin dezamagita. Credea ca suntem belgieni. O invitam pe barca; merita, la efortul pe care il facuse. E frantuzoaica si vorbeste o engleza amestecata. Ne intelegem totusi. Ii dau un prosop sa se stearga si ii ofer ceva de baut. Ar vrea ceva specific tarii noastre; scot ultima tuiculita de Maneciu pe care o pastram mai mult ca medicament. Turnam cate un degetar la fiecare si ciocnim. Fabienne, ca asa o cheama, ne spune ca locuieste impreuna cu sotul ei de cativa ani in localitatea de pe malul golfului. Au avut si ei barca dar au vandut-o. Alain, sotul, este inventatorul ancorei de tip Spade. Mai stam la povesti un timp; Marius da jos dinghyle si o duce la mal. Ne invita sa ii vizitam a doua zi. Am incheiat seara destul de repede. Eram obositi dupa noptile de navigatie. Duminica (21.11) vremea ploioasa nu era potrivita pentru iesiri matinale. Abia la ora 16 ne-am indreptat spre mal. Am vizitat satul San Miguel, plaja, ne-am salutat cu localnicii. Gasim casa francezilor marcata cu un cocos galic din tabla. La o terasa apare Fabienne care ne invita sa urcam. Casa e mare dar neterminata. Privelistea este extraordinara. Se vede golful, e multa vegetatie in jur. Urcam si intram. Din pacate Alain ne intampina intr-un scaun cu rotile. Boala care il macina este usor de ghicit dar greu de vindecat: cancer. Discutam despre barci si despre ancore. Le povestim despre proiect. Nu stam prea mult. Alain da semne de suferinta asa ca ne luam la revedere cu un nod in gat. Ne-am continuat plimbarea prin sat. Ne-am oprit intr-o curte unde se vindea inghetata. Am  luat si noi cate una. Localnicii stiau ca suntem cei cu “veilero” si erau curiosi sa afle de unde venim si incotro ne ducem. In portugheza noastra minimalista am reusit sa le explicam. Dupa o lunga “conversatie” oamenii au tras niste concluzii: eu vorbesc portugheza mai bine decat Marius. Ne-am retras la barca unde ne astepta o cina copioasa. Am gatit o mancare specific braziliana: feijoada. Este de fapt mancare de boabe de fasole neagra cu carne de vita sarata. Este cea mai comuna mancare a lor si este foarte gustoasa. De la noi am adaugat castravetii murati. Luni (22.10), pe o ploaie si un vant, ridicam ancora si plecam spre orasul Florianopolis aflat la 12 mile distanta. Navigam de-a lungul canalului care desparte insula Santa Catarina de continent. Plotterul isi face datoria si arata locurile cu adancimi mici si bancurile de nisip. Inaintam prudent cu motorul; Marius e la timona si verifica mereu adancimea. Ne apropiem de doua poduri. Unul dintre ele se inalta la doar 16 metri deasupra apei; Phoenix are 14 metri. Trecem cu bine de poduri si ne indreptam spre Iate Club de Santa Catarina. Fara sa avem harti sau informatii precise, intram in marina si facem o tura de recunoastere. Ne legam la capatul unui ponton de un alt velier brazilian. Am parcurs o noua etapa a calatoriei. Expeditia continua.

decembrie 10, 2010

Primavara in Brazilia – Recife

 

Echipajul velierului Phoenix a ajuns in orasul Recife, Brazilia. Vineri (22.10) la ora 9 am ajuns in dreptul marinei numita Pernambuco Iate Clube. Vremea este inchisa: este cald, umiditatea este crescuta. Din luna septembrie in emisfera sudica incepe primavara. Din cate stim suntem a doua ambarcatiune cu vele ce poposeste pe aceste meleaguri. Primul velier care a ajuns in Recife a fost trimaranul Dacia. Recife, capitala statului Pernambuco, este un oras cu 1,5 milioane de locuitori. Pernambuco este unul din cele 26 de state ale Braziliei si este situat in regiunea de nord-est a tarii. Brazilia este a cincea natiune ca marime de pe planeta, fiind de doua ori mai mare ca teritoriu decat India. Cele 170 de milioane de locuitori traiesc in zonele metropolitane ce reprezinta statistic mai putin de 16 procente din aria geografica a tarii. Brazilia a fost descoperita de portughezul Pedro Alvarez Cabral in anul 1500. El a crezut ca a descoperit o insula si a numit-o Ilha de Vera Cruz. Ulterior a schimbat denumirea in Terra de Santa Cruz dupa ce si-a dat seama ca a descoperit coasta estica a unui continent. Mai tarziu teritoriul a fost denumit Brazilia dupa numele principalului produs exploatat in noua colonie: “pau brasil” sau lemnul rosu, exportat in Europa si folosit pentru extragerea vopselei rosii. Din anul 1533 regii Portugaliei initiaza un indelungat proces de colonizare al noului teritoriu. Acesta s-a desfasurat in paralel cu crestinarea populatiei amerindiene. Mare parte a bastinasilor au fost indepartati de pe teritoriile pe care le stapaneau de secole. Colonistii i-au transformat in sclavi. Misionarii iezuiti au vrut sa protejeze populatia amerindiana. Ei au construit scoli si centre misionare incercand sa impiedice exploatarea populatiei amerindiene. Colonistii au adus numerosi sclavi din Africa pe care i-au folosit la defrisarea padurilor din zona Amazonului si la extinderea plantatiilor de trestie de zahar. Intre secolele XVI-XVII, Pernambuco era cel mai bogat stat brazilian datorita plantatiilor de trestie de zahar si a centrelor de prelucrare a zaharului. Recife a devenit principalul port pentru exportul zaharului. De-a lungul anilor influenta economica a orasului a scazut odata cu scaderea importantei economice a trestiei de zahar. In epoca moderna orasul incepe sa recapete stralucirea de altadata. Dezvoltarea industriei turismului atrage un numar tot mai mare de vizitatori straini dar si de brazilieni in cautare de plaje deosebit de pitoresti, cladiri in stil colonial precum si de un climat cald si prietenos. Din momentul in care am trecut in proiectul nostru Brazilia, am devenit curiosi. Vroiam sa aflam cum e sa navighezi de-a lungul coastei celei mai mari tari sud-americane, singura vorbitoare de limba portugheza. Incepand din Canare, continuand cu insulele Caraibe am tot intrebat in stanga si in dreapta cum e in Brazilia. Parerile celor care navigasera erau impartite. Toti au fost de acord ca e o tara frumoasa cu oameni deosebit de prietenosi. Majoritatea ne-au spus insa ca rata criminalitatii este ridicata. Navigatorii sunt o tinta predilecta fiind considerati oameni cu bani. La aceste povesti s-au adaugat si cele despre autoritatile care sunt deosebit de exigente tot cu noi, cei cu barcile. Ne asteptam la ce e mai rau. Ajungand in dreptul marinei am dat o tura de recunoastere. Nu eram hotarati ce sa facem: sa ancoram sau sa ne legam la un buoy. Un australian de la un yacht ne-a ajutat sa ne decidem. Ne-a spus ca mooringul costa 15 reali pe zi si ca avem transportul la mal asigurat. Un angajat al marinei a sosit cu barca si ne-a ajutat sa ne legam. Puteam de acum sa ne relaxam dupa 17 zile de navigatie. Am pregatit o omleta si am baut cafeaua pe indelete. Dupa pranz am luat actele barcii si ne-am dus la mal. Pernambuco Iate Clube este o marina mica. Nu are pontoane. Am intrebat un lucrator unde este managerul clubului. A venit un tip inalt, bine facut care ni s-a adresat in engleza. Carlos este portughez, originar din Lisabona. S-a stabilit acum zece ani in Brazilia. El ne-a explicat care sunt  formalitatile de intrare in Brazilia. Avem de facut trei drumuri: la aeroport, situat la 20 de km de oras, pentru obtinerea vizei; apoi la Capitania Portului si la Alfandega( Vama), ambele situate ceva mai aproape, in centrul vechi al orasului. Carlos ne-a sfatuit sa lasam pe a doua zi dimineata formalitatile deoarece vineri dupa-amiaza nu vom gasi pe nimeni. I-am urmat sfatul bucurosi. Am schimbat la el o suta de dolari pentru care am luat 170 de reali. Am facut cate un dus cu apa rece. Facilitatile clubului sunt modeste. Amabilitatea oamenilor compenseaza lipsurile. Ne-am echipat pentru a face prima incursiune in oras: tricouri decolorate, pantaloni uzati, ca sa nu atragem atentia. Aratam ceva mai bine decat doi boschetari. Am mers de-a lungul unei faleze pana ce am intrat intr-un cartier saracacios. Casele erau mici, construite din diverse materiale. Portile, ferestrele si usile aveau gratii. Aceste cartiere se numesc “favelas”. Peste drum de cartier se afla o plaja care la ora aceea era foarte animata. Numerosi localnici de toate varstele si culorile isi petreceau dupa-amiaza la soare. Copiii jucau bineinteles fotbal. Eram foarte atenti la cei din jurul nostru. Ne temeam sa nu fim atacati, jefuiti; eram de fapt paranoici. Lumea isi vedea de treaba. Am ajuns la un bulevard mare, cu blocuri cu arhitectura moderna avand cel putin cate 20 de etaje. Am intrebat unde este un supermarket. O tanara draguta ne-a insotit pana la o strada principala si ne-a aratat directia. Dupa zece minute eram intr-un magazin incarcat cu bunatati. De altfel in zona se aflau numeroase centre comerciale gen mall. Am cumparat carne, paine, salata si bere. Ne-am intors la barca pe acelasi drum, mult mai relaxati de data asta. Sambata (23.10) dimineata, am luat actele barcii si am plecat sa facem intrarea. Pana la aeroport am luat un autobuz care ne-a plimbat prin tot felul de cartiere. Odata ajunsi la aeroport ne-am interesat unde isi are sediul Policia Federal. Am gasit biroul, am sunat si am fost primiti cu amabilitate. Am explicat intr-o portugheza aproximativa ce dorim. Trei lucratori si-au dat silinta sa rezolve problema. Intre o discutie despre latinitatea comuna a celor doua limbi, po

rtugheza si romana, si o lectie de geografie la harta, am obtinut vizele. Ne-am despartit prieteneste. Am luat un autobuz si ne-am intors in oras. Am mers la Capitania Portului. Va amintiti ca si Anton Lupan a trecut pe-aici in cautarea lui Pierre Vaillant. Ofiterul de serviciu ne-a dat sa completam un formular. Ne-a intrebat cate zile stam. I-am spus ca plecam peste trei zile. Dupa zece minute aveam actele gata. Ne-a aratat ca a completat o nota care ne scutea de a mai veni la Capitanie in ziua plecarii, asa cum cerea regulamentul. Am parcurs apoi kilometri incercand sa gasim Alfandega( Vama). Dupa ce am reusit sa localizam cladirea am aflat cu regret ca nu e nimeni de serviciu. Ne vom intoarce luni. Flamanzi si obositi ne-am indreptat spre piata centrala a orasului. Am facut ceva cumparaturi: carne, fructe, legume. Ne-am oprit la o terasa unde am mancat frigarui si am baut bere. Am depus eforturi supraomenesti ca sa ajungem la barca. Duminica (24.10) dimineata a plouat torential. Marius a colectat apa de ploaie in bidoane, a umplut tancul. Cockpitul era intesat cu bidoane si galeti cu apa. Am folosit apa la spalat rufele. Restul zilei l-am petrecut in barca. Luni (25.10) dimineata la prima ora ne-am dus la Vama. Ne-a preluat un ofiter care vorbea o engleza impecabila. Am completat un formular. Ne-a spus ca mai trebuie semnata o hartie pe care o va aduce un coleg de-al lui la marina a doua zi inainte de plecarea noastra. I-am comunicat ca vom pleca la ora 9. Dupa ce am rezolvat o problema atat de importanta aveam chef de plimbare. Am vizitat partea veche a orasului.

Recife a fost candva un labirint de mlastini si insulite. O invazie a olandezilor in secolul 17, a determinat inceputul unei noi epoci de urbanism. Sub conducerea printului Maurice de Nassau au fost construite canale traversate de 39 de poduri. Locul mlastinilor a fost luat de trei insule principale. Intr-o mica piateta se gaseste Marco Zero, punctul care marcheaza kilometrul zero al orasului. Toti turistii vin aici sa se pozeze; am urmat si noi traditia. Ne-am pierdut apoi pe stradutele din zona comerciala. La tarabe fructele tropicale de marimi apreciabile ademenesc turistii. Nu am rezistat tentatiei. Am cumparat cateva fructe de papaya, mango si guave. Am cumparat si un ananas foarte parfumat. Deoarece urma sa plecam a doua zi am mai cumparat avocado, rosii, ardei, castraveti, morcovi, ceapa.

  De la supermarket am cumparat paine si carne de pui congelata. Mai aveam un singur lucru de cumparat:  o cartela de telefon cu numar pentru telefonul mobil. L-am lasat pe Marius cu toate cumparaturile pe o banca si eu am mers la cel mai apropiat magazin specializat in electronice si telefonie mobila. Credeam ca e ca pe la noi, simplu si rapid. A durat o ora si mai bine ca sa pot cumpara faimosul chip, asa cum ii zic brazilienii. Am prezentat pasaportul, mi-au cerut CNP-ul. Acesta nu corespundea ca numar de cifre cu sistemul lor si nu puteam sa fiu inregistrata in baza de date. Eram un pachet de nervi frumos ambalat caci mi-am pastrat totusi zambetul. Pana la urma una din fetele care distribuiau aceste cartele s-a oferit sa-si inregistreze datele personale  rezolvand astfel problema. Pana am ajuns la banca unde ma astepta Marius s-a facut noapte. Am luat un taxi si ne-am intors la marina.

Marti (26.10) la ora 8.30 dimineata ne-am dus la marina sa platim si sa mai facem un dus. Trebuia sa apara si lucratorul vamal dar nu ne faceam iluzii. Eram siguri ca va intarzia cel putin o ora. La ora 9.10 a aparut masina de la Policia Federal. Ofiterul vamal a coborat grabit din masina. Si-a cerut scuze ca a intarziat din cauza traficului. Avea in mana documentul si aparatul de fotografiat. I-a cerut lui Marius permisiunea sa fotografieze yachtul. Nu pentru colectia personala ci pentru ca asa cere regulamentul. Ne-a intrebat daca vrem sa mergem la cumparaturi; s-a oferit sa ne duca in oras. I-am multumit si ne-am luat un calduros bun ramas. Din experienta acumulata de noi de-a lungul anilor de navigatie, in materie de oficialitati, am acordat nota maxima autoritatilor din Recife. N-am mai intalnit atata amabilitate si promptitudine. Primul contact cu Brazilia s-a dovedit a fi total diferit de ceea ce aflaseram noi. Putem spune ca am fost dezinformati. Ne-am intors la barca, ne-am dezlegat de la buoy si am plecat. Pana in Rio de Janeiro avem de parcurs 1070 de mile. In intervalul 26.10-29.10 am navigat pe langa coasta acoperita de nesfarsite paduri de zgarie-nori. Ne minunam cum de incap atatia oameni in cutiutele lor de beton. Vanturile au fost favorabile, a fost o navigatie placuta. Noptile de cart au fost stresante. Numeroase barci pescaresti si vapoare brazdeaza apele. Vineri ( 29.10) Marius a schimbat de drum. Am iesit mult in larg pentru a naviga departe de ambarcatiuni pescaresti si bancuri de nisip. Marti (2.11) a fost o zi in care toate lucrurile au mers prost. Intai a venit un gren in cursul noptii cu vant din SW la 28-30 de noduri. Grenul a adus si o ploaie torentiala. Marius a pus barca la capa si am stat astfel timp de patru ore. Dimineata la ora 10 auzim vorbind la VHF in Canal 16; cineva spunea ceva despre “un veliero”. Marius iese afara sa vada ce se intampla. Si-a dat seama ca agatasem cu carma liniile de pescuit ale unei ambarcatiuni. Am fost practic pescuiti. Ne grabim sa strangem velele. Se apropie si pescarii care incearca sa recupereze obiectul muncii. Timp de o ora, pe o ploaie mocaneasca, am incercat sa ajutam la recuperarea liniilor. Nu suntem de vina deoarece linia nu a fost semnalizata cu gemanduri. Nici pescarii nu sunt suparati. Pana la urma barbatii ii fac semn lui Marius sa taie linia. Ne-au ajutat apoi sa iesim dincolo de zona de pescuit. Vantul a batut cum a vrut el; Marius a facut sport toata ziua roland si deroland velatura. Ultima neplacere a acestei marti de pomina a fost acumularea unei cantitati apreciabile de apa in santina. Dupa-amiaza Marius a pus din nou barca la capa si a scos trei galeti de apa. Partea proasta e ca nici macar nu stim de unde provine. O cina intarziata constand din spaghetti cu sos a incheiat “ Martea cenusie”. In cursul noptii am trecut pe langa numeroase platforme petroliere. Miercuri (3.11) am navigat si motorizat alternativ. Este primavara si vanturile sunt instabile. Pentru Marius efortul este considerabil. Cateodata schimba velele si la interval de 30 de minute, fie ca e de cart sau se odihneste. Joi (4.11) vremea buna a permis echipajului sa faca o binemeritata baie cu apa dulce. La ora 12.40 am dublat Capul Frio. Dupa-amiaza am navigat cu vantul din pupa la 18-20 de noduri. Am pregatit cina preferata a capitanului: cartofi prajiti cu ochiuri si mujdei de usturoi. Dupa lasarea noptii, pe masura ce ne apropiem de golful Guanabara, vedem orasul Rio luminat feeric. De pe o inaltime statuia lui Cristos, luminata diafan, ne captiveaza atentia. Inaintam cu prudenta in marele golf Guanabara. Ne intersectam cu un remorcher. Ii facem loc si ne apropiem de golful Botafogo unde se afla Iate Clube de Rio de Janeiro. Am decis sa ne oprim in aceasta marina deoarece este aproape de cele mai spectaculoase obiective turistice ale orasului: muntele Corcovado cu statuia lui Cristos Mantuitorul, stanca numita Capatana de Zahar precum si renumita plaja Copacabana. Putin dupa miezul noptii am intrat in zona rezervata marinei. Gasim un buoy liber si ne legam. Am ajuns la Rio de Janeiro dupa ce am parcurs 1070 de mile in zece zile. Le multumesc cititorilor care imi iau in serios munca si analizeaza cele scrise de mine cu un ochi critic. Liceul cu profil sanitar si studiile universitare in domeniul biologiei nu-mi ofera calitati de jurnalist. Primul cititor si critic al consemnarilor mele este Marius care este strungar de meserie. Suntem doi amatori pe taram literar. Importanta este dorinta noastra de a  impartasi dezinteresat, prin intermediul ziarului Jurnalul National, experienta unei aventuri unice, in care suntem totusi profesionisti. Expeditia continua.